prieteni...

este destul de ciudat sa ii intelegi pe cei de langa tine...uneori e atat de dificil si cand vine vorba de prieteni...iti dai seama ca te-ai inselat mai mereu crezand ca ei gandesc ceva cand defapt...era altceva. dar asa e prin viata asta...te poarta pe drumurile alese de tine (mai bune, mai putin bune), iti aduce diferiti oameni in cale si te lasa pe tine sa decizi care merita o sansa sa contribuie cu ceva la drumul tau...sau pe care ii lasi in cate o statie din mijlocul pustiului...asteptand acolo pe altcineva.
e frumos atunci cand incerci sa descoperi persoanele de langa tine...dar te simti atat de singur si dezorientat in momentul cand iti dai seama ca aproape tot ceea ce credeai tu ca este...e doar o iluzie, ceva ce ai vrut tu sa vezi, ceva in care credeai ca te identifici, ceva unde te regaseai mai mereu...un loc in care poate incercai sa te descoperi mai bine pe tine prin acele persoane...
incerc sa trec peste unele lucruri care ma intristeaza...nu imi pare rau pentru ceea ce sunt (chiar daca ma leg de orice amanunt, orice gand fugar, orice rasuflare neterminata), nu vreau sa fiu altfel...tot ceea ce vreau e sa pot sa am puterea sa trec mai departe cu zambetul pe buze...gandindu-ma ca undeva acolo intr-un colt de nor este ceva bun si pentru mine.
trist sau nu...rau sau nu...greu de inteles sau nu...acesta este comentariul pentru aceasta zi de sambata...

bucuresti...

aproape ca uitasem nebunia din bucuresti...daca nu trebuia zilele astea sa-mi reamintesc lucrul acesta. toata vara mai plecata de aici, acolo unde e verde si frumos, acolo unde timpul parca se opreste in loc, acolo unde oamenii sunt calmi si rabdatori...acolo unde nimic nu mai conteaza...decat tu.
dar am revenit aici unde totul e gri (cu mici oaze si acelea aglomerate de vorbe urate si de oameni care nu stiu sa se bucure asa cum trebuie de ele), unde timpul se intrece mereu pe el insusi, unde oamenii isi pierd cumpatul din orice, unde ca sa supravietuiesti trebuie sa fii nesimtit si sa nu te gandesti la nimeni si nimic...doar la tine.
azi a fost o zi aglomerata...si cate vor mai urma de acum incolo...dar ma ajuta faptul ca stiu sa zambesc si sa trec peste orice pare greu cu asta. sunt obosita, recunosc, dar sunt gata sa ma avant din nou in nebunia de afara...
tu cum esti?

gandindu-te la tine...

de ce oare ne gandim uneori ca ne este atat de greu, ca ne simtim singuri, ca vrem sa lasam totul in urma? intrebari prea grele tinand cont de ora la care le pun...dar poate vom incerca sa le dam un raspuns...sa incercam sa le gasim o rezolvare sau daca nu, o explicatie.
ne simtim fara nimeni langa noi, fara sa ne gandim ca exista cineva in lumea asta (mare sau nu) care in orice clipa are gandul catre noi....care isi doreste sa ne fie bine....care vrea sa ne cunoasca mai bine.....care ne iubeste.
a fi singur cred ca este o stare care omul si-o creeaza singur...si ajunge in acel stadiu incat crede ca defapt "asta ii e soarta"....o gandire total gresita, tinand cont ca fiecare si-o face cu mana lui.
lucrurile pe care noi le consideram ca ne intristeaza sunt defapt cele care ne fac mai puternici si cu o mai mare dorinta de a merge mai departe. avem in noi puterea si zambetul de a trece peste orice...avem cu noi convingerea (pe care nu o lasam sa iasa la suprafata) ca totul va fi bine (dar suntem prea mandri sau orgoliosi sa o recunoastem)...avem in suflete ceea ce se numeste viata; poate cel mai frumos dar pe care l-am primit, dar care avem noi destula "inversunare" de a-l transforma intr-un cosmar.
vorbe goale, vorbe fara sens, vorbe de copil, vorbe de matur....vorbe de om care vrea sa se bucure de viata si de tot ceea ce i se ofera, sa lase totul de-o parte si sa nu uite nicio clipa sa zambeasca....
astept pareri, opinii, critici.....sfaturi.....